6.1. Cuantificarea contabilă.
6.2. Metode de evaluare în contabilitate şi aplicarea acestora.
6.3. Calculaţia – instrument al evaluării.
6.1. Cuantificarea contabilă
Pe lângă principiile prevăzute în mod explicit in legislaţia naţională, in practică sunt aplicate şi alte principii chiar dacă, din punct de vedere teoretic, ele sunt controversate în literatura de specialitate. Dintre acestea prezintă interes cuantificarea monetară.
Această convenţie nu este prevăzută în mod distinct în legislaţie, dar Legea contabilităţii precizează: „contabilitatea se ţine…în monedă naţională, iar contabilitatea faptelor economice efectuate în valută se ţine atât în monedă naţională, cât şi în valută străină” (art. 8). Utilizarea acestei prevederi legale restrânge sfera de cuprindere a obiectului contabilităţii în sensul că în aceasta nu sunt incluse elementele patrimoniale care nu pot fi cuantificate, cum ar fi: competenţa managerilor, cercetătorilor şi celorlalţi salariaţi, calitatea mediului înconjurător etc. Aplicarea acestei convenţii în perioada de inflaţie, când se înregistrează o variaţie semnificativă a puterii de cumpărare a monedei, creează o serie de dificultăţi în realizarea obiectivului principal al contabilităţii, respectiv imaginea fidelă.
Operaţiile economice care au loc în entităţi sunt înregistrate în contabilitate în expresie bănească urmare a utilizării procedeului metodei contabilităţii - evaluarea. Evaluarea, ca procedeu al metodei contabilităţii constă în cuantificarea, iar pe această bază măsurarea în expresie bănească a existenţei, stării, mişcării şi transformării patrimoniului, pentru a-l reflecta în contabilitate.
Prin evaluare se asigură legătura întregului flux informaţional contabil de culegere, prelucrare şi informare contabilă, care permite trecerea de la informaţii singulare, individuale, exprimate în etalon natural la informaţii multiple, de sinteză, exprimate în expresie valorică. Evaluarea este strâns legată de celelalte procedee pentru a căror aplicare este necesară exprimarea valorică prezentă în aplicarea unor procedee moderne de calculaţie a costurilor la înregistrarea acestora în conturi, în aplicarea procedeelor verificării şi controlului prin intermediul balanţei de verificare, la inventarierea patrimoniului prin conjugarea etalonului calitativ cu cel valoric şi la întocmirea bilanţului prin verificarea echilibrului dintre activ si pasiv. Informaţiile furnizate de contabilitate obţinute prin utilizarea evaluării la toate nivelele şi în toate momentele circuitului de prelucrare contabilă sunt utilizate în managementul unităţii patrimoniale pentru luarea deciziilor. Pentru ca evaluarea să dea o imagine fidelă patrimoniului, trebuie respectate o serie de principii, care influenţează întreaga metodologie a acestui procedeu al metodei contabilităţii. Aceste principii sunt:
principiul stabilirii obiectului evaluării, în virtutea căruia problema evaluării este pusă diferenţiat de la o categorie de bunuri la alta. Astfel, într-un mod se pune problema evaluării imobilizărilor corporale pentru care se utilizează metoda analitică, conform căreia se realizează evaluarea individuală a fiecărui obiect şi în alt mod se pune problema evaluării activelor circulante materiale, pentru care se impune metoda sintetică, mai ales la ieşirea acestora din patrimoniu. De exemplu: pentru evaluarea bănească a bunurilor care se vând terţilor se utilizează preţurile, iar bunurile care se consumă în cadrul fluxurilor interne entitatea le evaluează cu ajutorul costurilor.
principiul valorii reale, conform căruia bunurile se evaluează la valoarea reală, deoarece numai în acest fel se evidenţiază toate stadiile circuitului economic asigurând astfel siguranţa patrimoniului. Valoarea reală a elementelor patrimoniale reprezintă valoarea de utilitate a bunurilor în momentul respectiv, care se stabileşte luându-se în considerare starea fizică a acestora, preţul pe piaţă al bunurilor asemănătoare, amplasare, precum şi utilitatea lor. De exemplu: în cazul creanţelor şi datoriilor valoarea de utilitate se determină ţinându-se seama de valoarea probabilă care se va încasa, care trebuie plătită.
principiul alegerii formei de evaluare, conform căreia elementele patrimoniale se evaluează în funcţie de scopul urmărit. De exemplu: pentru înregistrările curente în contabilitate se practică evaluarea la costul de producţie, preţul de cumpărare sau de obţinere a elementelor evaluării, iar pentru evaluările făcute periodic se utilizează valoarea actuală sau de utilitate la preţul zilei.
principiul prudenţei, conform căruia în evaluarea elementelor patrimoniale trebuie să se ţină seama de deprecierile, riscurile şi pierderile posibile de înregistrat ca urmare a activităţii viitoare a entităţii. Nu se admite supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor. De exemplu: stocurile trebuie reflectate în rapoartele financiare la valoarea cea mai mică dintre cost şi valoarea realizabilă netă.
principiul permanenţei metodelor, conform căruia se impune continuitatea aplicării normelor şi regulilor utilizate pe tot parcursul exerciţiului, ca de altfel şi de la o perioadă la alta, asigurându-ţi în acest fel comparabilitatea informaţiilor contabile.
principiul cuantificării influenţei factorului timp, conform căruia se impune actualizarea permanentă a preţurilor în funcţie de evoluţie a acestora în timp.
6.2. Metode de evaluare în contabilitate şi aplicarea acestora
În raport de modul de efectuare în timp a evaluării sunt cunoscute două forme de evaluare:
evaluarea curentă, şi
evaluarea periodică.
Practicată la înregistrarea operaţiilor economice în contabilitate pe tot parcursul desfăşurării activităţii, evaluarea curentă este numită şi evaluarea contabilă. Evaluarea curentă are la bază unul din principiile fundamentale ale evaluării – principiul costului istoric sau al costului de producţie – ce constă în evaluarea elementelor patrimoniale la costul de origine sau de intrare stabilit pe baza documentelor justificative.
Evaluarea curentă la intrarea în patrimoniu
Bunurile sunt evaluate la momentul intrării în patrimoniu la cost (costul istoric sau de origine), în funcţie de modul de dobândire a lor, ce se poate identifica cu costul de cumpărare, costuri de conversie, valoarea de aport, valoare justă sau valoare nominală.
Costul de cumpărare se utilizează pentru evaluarea bunurilor procurate cu titlu oneros. Costul de cumpărare este format din preţul de cumpărare, taxele vamale de import şi alte taxe (cu excepţia acelora pe care entitatea le poate recupera ulterior de la autorităţile fiscale), costurile de transport, manipulare şi alte costuri care pot fi atribuite direct achiziţiei de produse finite, materiale şi servicii. Imobilizările financiare se evaluează la costul de cumpărare sau valoarea determinată prin contractul de dobândire a acestora.
Costurile de conversie (de producţie) se utilizează pentru evaluarea bunurilor produse în entitate şi includ costurile direct legate de unităţile produse, cum ar fi costurile cu manopera directă. De asemenea, ele includ şi alocarea sistematică a regiei de producţie, fixă şi variabilă, generată de transformarea materialelor în produse finite. Principalele bunuri produse şi evaluate de unităţile patrimoniale la cost de conversie sunt: producţia de imobilizări şi produsele şi producţia în curs de execuţie.
Valoarea de aport reprezintă metoda de evaluare curentă pentru elementele patrimoniale intrate prin aportul în natură adus de acţionari sau asociaţi la capitalul social.
Valoarea justă este valoarea la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, între părţi interesate şi în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii obiective.
Valoarea nominală se utilizează pentru evaluarea creanţelor şi datoriilor în contabilitate. Valoarea nominală este egală cu suma de lichidităţi sau echivalentul de lichidităţi ce se vor încasa sau plăti în schimbul lor. Creanţele şi datoriile în devize (valută străină) se evaluează în contabilitate în lei, la cursul de schimb în vigoare la data efectuării operaţiilor. Eventualele diferenţe de curs valutar între data înregistrării creanţelor şi datoriilor în devize şi data încasării respectiv plăţii lor, se înregistrează ca venituri sau cheltuieli financiare după caz.
Evaluarea curentă la ieşirea din patrimoniu
La data ieşirii din patrimoniu sau la darea în consum, bunurile se evaluează şi se scad din gestiune la valoarea lor de intrare. De exemplu:
o imobilizare poate ieşi din patrimoniu prin cedare sau casare, atunci când nici un beneficiu economic viitor nu mai este aşteptat din utilizarea sa ulterioară. Cedarea sau casarea poate avea loc, fie la sfârşitul duratei de utilizare, fie mai înainte. În principiu, la ieşirea din patrimoniu, imobilizările se evaluează la valoarea contabilă.
la ieşirea din patrimoniu, bunurile materiale de natura stocurilor se evaluează şi se înregistrează în contabilitate prin aplicarea metodei „costului mediu ponderat” (CMP), metodei „primei intrări – primei ieşiri” (FIFO), metodei identificării specifice, sau la preţuri standard.
Evaluarea periodică se efectuează în două momente principale ale ciclului contabil, generat de operaţiile economice: evaluarea de inventar şi evaluarea bilanţieră (la închiderea perioadei de gestiune).
Evaluarea la inventar a elementelor patrimoniale
Evaluarea elementelor patrimoniale la inventariere, active imobilizate şi stocuri, se face la valoarea actuală a fiecărui element, denumită valoare de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei. La stabilirea valorii de inventar se aplică principiul prudenţei, potrivit căruia se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor. Dacă valoarea stocurilor este mai mare decât valoarea de inventar, valoarea stocurilor se diminuează până la valoarea realizabilă netă prin înregistrarea unei ajustări de valoare pentru depreciere.
Valoarea realizabilă netă reprezintă valoarea pe care entitatea ar primi-o dacă ar vinde bunurile la momentul inventarierii lor. Această valoare se stabileşte începând cu preţul pieţei corectat cu coeficienţii rezultaţi din evaluarea stării fizice a bunurilor ţinând cont de locul lor de depozitare precum şi modalitatea de ambalare şi prezentare.
De reţinut! În situaţia constatării unor plusuri în gestiune, bunurile respective sunt evaluate la valoarea justă. În situaţia constatării unor lipsuri în gestiune imputabile, bunurile lipsă vor fi evaluate şi imputate la valoarea de înlocuire care reprezintă costul de achiziţie al unui bun cu caracteristici şi grad de uzură similare celui lipsă din gestiune, la data constatării pagubei. Evaluarea creanţelor şi datoriilor se face la valoarea lor probabilă de încasare sau de plată, în conformitate cu reglementările contabile aplicabile. Evaluarea creanţelor şi a datoriilor exprimate în valută se face la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională valabil la data închiderii perioadei de gestiune.
Evaluarea bilanţieră a elementelor patrimoniale
Evaluarea bilanţieră a elementelor patrimoniale se realizează la finele perioadei cu prilejul închiderii conturilor în vederea întocmirii bilanţului contabil.
Elementele patrimoniale de activ şi de pasiv de natura datoriilor se evaluează şi reflectă în situaţiile financiare anuale la valoarea de intrare numită şi valoarea contabilă, pusă de acord cu rezultatele inventarierii. În acest scop, valoarea de intrare se compară cu valoarea stabilită la inventariere şi se vor avea în vedere următoarele: - pentru elementele de activ, diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar şi valoarea contabilă netă (valoarea de intrare, mai puţin eventuale ajustări pentru pierderi de valoare) a elementelor de activ se înregistrează în contabilitate pe seama unei amortizări suplimentare, în cazul activelor amortizabile pentru care deprecierea este ireversibilă sau se efectuează o ajustare pentru depreciere sau pierdere de valoare, atunci când deprecierea este reversibilă, aceste elemente menţinându-se la valoarea de intrare; - pentru elementele de pasiv de natura datoriilor, diferenţele constatate în plus între valoarea de inventar şi valoarea de intrare a elementelor de pasiv de natura datoriilor se înregistrează în contabilitate pe seama elementelor corespunzătoare de datorii.
6.3. Calculaţia – instrument al evaluării
Calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii utilizat pentru stabilirea valorică a elementelor patrimoniale. Calculaţia reprezintă ansamblul operaţiilor matematice efectuate pentru determinarea, pe baza unor principii şi metodologii stabilite, a indicatorilor economico-financiari, în vederea evaluării cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor financiare ale entităţii. Cu ajutorul calculaţiei indicatorii economico-financiari ai entităţilor sunt determinaţi şi reprezentaţi cifric. Principalii indicatori economico-financiari prin care se măsoară, caracterizează, controlează şi conduce activitatea entităţilor sunt următorii:
valoarea de intrare a imobilizărilor, valoarea amortizării, a provizioanelor, valoarea netă a imobilizărilor pe categorii şi feluri. Valoarea netă a imobilizărilor se determină scăzându-se din valoarea de intrare amortizările şi provizioanele aferente.
costul de cumpărare, preţul prestabilit al stocurilor achiziţionate, diferenţele dintre preţul de cumpărare şi cel standard al stocurilor pe feluri de stocuri
costul de producţie al bunurilor produse în entitate
salariile personalului, impozitul pe salariile individuale, contribuţia entităţii la asigurări sociale, fondul de şomaj şi alte cheltuieli, cu personalul
calculul diferenţelor dintre preţul de înregistrare al stocurilor şi costul de cumpărare sau costul de conversie şi repartizarea lor asupra bunurilor ieşite din gestiune
stabilirea în expresie valorică a cheltuielilor pe feluri după natura lor: cheltuieli de bază, cheltuieli financiare, extraordinare şi pe destinaţii, respectiv pe activităţi, pe faze de fabricaţie şi secţii în vederea determinării costului efectiv al produselor fabricate, lucrărilor executate, serviciilor prestate şi producţiei în curs de execuţie
calculul veniturilor pe feluri de venituri, după natura lor (din exploatare, financiare şi excepţionale, din provizioane) determinarea rezultatului perioadei ca diferenţă între venituri şi cheltuieli după natura lor (profit sau pierderi) precum şi alţi indicatori economico-financiari.
Sfera calculaţiei ca procedeu al metodei contabilităţii se extinde asupra tuturor etapelor şi fazelor de reflectare în contabilitate a elementelor patrimoniale:
la ieşirea din patrimoniu, bunurile materiale de natura stocurilor se evaluează şi se înregistrează în contabilitate prin aplicarea metodei „costului mediu ponderat” (CMP), metodei „primei intrări – primei ieşiri” (FIFO), metodei identificării specifice, sau la preţuri standard.
Evaluarea periodică se efectuează în două momente principale ale ciclului contabil, generat de operaţiile economice: evaluarea de inventar şi evaluarea bilanţieră (la închiderea perioadei de gestiune).
Evaluarea la inventar a elementelor patrimoniale
Evaluarea elementelor patrimoniale la inventariere, active imobilizate şi stocuri, se face la valoarea actuală a fiecărui element, denumită valoare de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei. La stabilirea valorii de inventar se aplică principiul prudenţei, potrivit căruia se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor. Dacă valoarea stocurilor este mai mare decât valoarea de inventar, valoarea stocurilor se diminuează până la valoarea realizabilă netă prin înregistrarea unei ajustări de valoare pentru depreciere.
Valoarea realizabilă netă reprezintă valoarea pe care entitatea ar primi-o dacă ar vinde bunurile la momentul inventarierii lor. Această valoare se stabileşte începând cu preţul pieţei corectat cu coeficienţii rezultaţi din evaluarea stării fizice a bunurilor ţinând cont de locul lor de depozitare precum şi modalitatea de ambalare şi prezentare.
De reţinut! În situaţia constatării unor plusuri în gestiune, bunurile respective sunt evaluate la valoarea justă. În situaţia constatării unor lipsuri în gestiune imputabile, bunurile lipsă vor fi evaluate şi imputate la valoarea de înlocuire care reprezintă costul de achiziţie al unui bun cu caracteristici şi grad de uzură similare celui lipsă din gestiune, la data constatării pagubei. Evaluarea creanţelor şi datoriilor se face la valoarea lor probabilă de încasare sau de plată, în conformitate cu reglementările contabile aplicabile. Evaluarea creanţelor şi a datoriilor exprimate în valută se face la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională valabil la data închiderii perioadei de gestiune.
Evaluarea bilanţieră a elementelor patrimoniale
Evaluarea bilanţieră a elementelor patrimoniale se realizează la finele perioadei cu prilejul închiderii conturilor în vederea întocmirii bilanţului contabil.
Elementele patrimoniale de activ şi de pasiv de natura datoriilor se evaluează şi reflectă în situaţiile financiare anuale la valoarea de intrare numită şi valoarea contabilă, pusă de acord cu rezultatele inventarierii. În acest scop, valoarea de intrare se compară cu valoarea stabilită la inventariere şi se vor avea în vedere următoarele: - pentru elementele de activ, diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar şi valoarea contabilă netă (valoarea de intrare, mai puţin eventuale ajustări pentru pierderi de valoare) a elementelor de activ se înregistrează în contabilitate pe seama unei amortizări suplimentare, în cazul activelor amortizabile pentru care deprecierea este ireversibilă sau se efectuează o ajustare pentru depreciere sau pierdere de valoare, atunci când deprecierea este reversibilă, aceste elemente menţinându-se la valoarea de intrare; - pentru elementele de pasiv de natura datoriilor, diferenţele constatate în plus între valoarea de inventar şi valoarea de intrare a elementelor de pasiv de natura datoriilor se înregistrează în contabilitate pe seama elementelor corespunzătoare de datorii.
6.3. Calculaţia – instrument al evaluării
Calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii utilizat pentru stabilirea valorică a elementelor patrimoniale. Calculaţia reprezintă ansamblul operaţiilor matematice efectuate pentru determinarea, pe baza unor principii şi metodologii stabilite, a indicatorilor economico-financiari, în vederea evaluării cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor financiare ale entităţii. Cu ajutorul calculaţiei indicatorii economico-financiari ai entităţilor sunt determinaţi şi reprezentaţi cifric. Principalii indicatori economico-financiari prin care se măsoară, caracterizează, controlează şi conduce activitatea entităţilor sunt următorii:
valoarea de intrare a imobilizărilor, valoarea amortizării, a provizioanelor, valoarea netă a imobilizărilor pe categorii şi feluri. Valoarea netă a imobilizărilor se determină scăzându-se din valoarea de intrare amortizările şi provizioanele aferente.
costul de cumpărare, preţul prestabilit al stocurilor achiziţionate, diferenţele dintre preţul de cumpărare şi cel standard al stocurilor pe feluri de stocuri
costul de producţie al bunurilor produse în entitate
salariile personalului, impozitul pe salariile individuale, contribuţia entităţii la asigurări sociale, fondul de şomaj şi alte cheltuieli, cu personalul
calculul diferenţelor dintre preţul de înregistrare al stocurilor şi costul de cumpărare sau costul de conversie şi repartizarea lor asupra bunurilor ieşite din gestiune
stabilirea în expresie valorică a cheltuielilor pe feluri după natura lor: cheltuieli de bază, cheltuieli financiare, extraordinare şi pe destinaţii, respectiv pe activităţi, pe faze de fabricaţie şi secţii în vederea determinării costului efectiv al produselor fabricate, lucrărilor executate, serviciilor prestate şi producţiei în curs de execuţie
calculul veniturilor pe feluri de venituri, după natura lor (din exploatare, financiare şi excepţionale, din provizioane) determinarea rezultatului perioadei ca diferenţă între venituri şi cheltuieli după natura lor (profit sau pierderi) precum şi alţi indicatori economico-financiari.
Sfera calculaţiei ca procedeu al metodei contabilităţii se extinde asupra tuturor etapelor şi fazelor de reflectare în contabilitate a elementelor patrimoniale:
culegerea şi prelucrarea datelor consemnate în documentele primare şi centralizatoare care reflectă operaţiunile economice
evaluarea elementelor patrimoniale, a operaţiilor şi proceselor economice care au fost consemnate în documente
înregistrarea operaţiilor economice cu ajutorul conturilor
verificare exactităţii înregistrărilor contabile prin intermediul balanţelor de verificare
controlul realităţii datelor şi a gradului de depreciere a activelor cu ajutorul inventarierii
întocmirea bilanţului contabil şi a altor lucrări de sinteză.
Formele calculaţiei contabile
Mai multe criterii stau la baza diferenţierii calculaţiei contabile: perioada de gestiune, sfera de cuprindere etc.
După criteriul perioadei de gestiune calculaţia poate fi: previzională şi efectivă.
Calculaţia previzională, denumită şi antecalculaţie, se realizează înainte de a avea loc procesele sau operaţiile economice. Are ca scop determinarea unor indicatori de program privind costurile, profitul sau diverse elemente de cheltuieli.
Calculaţia efectivă, denumită postcalculaţie, se realizează după înfăptuirea proceselor sau operaţiile economice, bazându-se pe date şi informaţii efectiv consemnate în documente prelucrate de contabilitate. Calculaţia efectivă poate avea forma de: calculaţie contabilă, calculaţie statistică, calculaţie extracontabilă.
După criteriul sferei de cuprindere, calculaţia poate fi: completă sau parţială.
Calculaţia completă, priveşte determinarea tuturor elementelor indicatorilor ce trebuie stabiliţi. Calculaţia parţială, priveşte folosirea unora dintre elementele indicatorilor ce trebuie stabiliţi, de regulă numai până la un anumit nivel.
Metode de calculaţie contabilă
Aceste metode sunt utilizate de regulă, în cadrul contabilităţii manageriale. Documentar, contabilitatea managerială îşi extrage costurile din contabilitatea financiară. Obiectul calculaţiei contabile în contabilitate internă de gestiune îl formează determinarea structurii cheltuielilor de bază. Pentru determinarea costurilor de produse, lucrări şi servicii contabilitatea managerială utilizează mai multe metode: metoda costurilor standard, metoda costurilor directe, metoda costurilor absorbante etc.
Metoda costurilor standard, denumită şi metoda costurilor normate, constă în efectuarea unor antecalculaţii înainte de începerea fabricaţiei produsului, urmărind abaterile de la aceste costuri, care se transformă în mărimi de înregistrare şi decontare contabilă. Diferenţele constatate stau la baza determinării costurilor efective ale produselor.
Metoda pe comenzi, se utilizează de regulă în cazul producţiilor de serie. La baza evidenţei şi calculaţiei costurilor stă comanda de producţie lansată pentru o anumită cantitate de produse sau semifabricate ce urmează să fie asamblată în alte fluxuri tehnologice.
Metoda pe faze, se utilizează în unităţile cu producţie de masă unde produsele finite se obţin ca urmare a unor fluxuri tehnologice succesive. Evidenţa şi calculaţia costurilor se realizează pe produs şi pe faze succesive parcurse în procesul de fabricaţie. Costul unitar al produsului va fi egal cu suma costurilor tuturor fazelor componente ciclului de fabricaţie.
Metoda globală, se utilizează de regulă în unităţile care fabrică un singur produs, neavând pe flux semifabricate sau producţie în curs de execuţie. Costul unitar al produsului se determină prin împărţirea costurilor totale la volumul fizic de produse obţinute.
Metoda costurilor directe, presupune luarea în calculul costului produselor numai a cheltuielilor variabile. Cheltuielile fixe se deduc din marja rezultată ca diferenţă dintre preţul de vânzare şi costul variabil.
Întrebări de control pentru verificarea cunoştinţelor:
Explicaţi principiul evaluării în contabilitate.
Ce înţelegeţi prin noţiunea cuantificare contabilă?
Care sunt principiile evaluării?
Prezentaţi în sinteză caracteristica principiilor evaluării contabile.
Care sunt formele de evaluare în raport de modul de efectuare în timp a acesteia?
Enunţaţi elementele costului utilizat la evaluarea iniţială a bunurilor.
Precizaţi caracteristica fiecărui element al costului.
Când se utilizează valoarea de aport, valoarea justă sau valoarea nominală?
Cum se evaluează elementele patrimoniale la ieşirea din patrimoniu?
Cum se evaluează elementele patrimoniale la data întocmirii bilanţului contabil?
Ce reprezintă calculaţia?
Prezentaţi formele calculaţiei contabile.
Care metode da calculaţie sunt cel mai frecvent utilizate?
Bibliografie
Legea contabilităţii Nr.113 – XVI din 27 aprilie 2007/, (Monitorul Oficial Nr. 90-93/ 399 din 29.06.2007).
Bazele contabilităţii. Fundamente şi premise pentru un raţionament profesional autentic/ Dumitru Matiş. – Cluj-Napoca:Casa Cărţii de ştiinţă, 2010.
Bazele contabilităţii: noţiuni de bază, probleme, studii de caz, teste grilă şi monografie/ Ristea Mihai, Dumitru Corina-Graziella. Bucureşti: Editura Universitară, 2005.
Horomnea Emil. Bazele contabilităţii. Concepte, aplicaţii, lexicon. – Iaşi : Sedcom Libris, 2003.
Grigoroi L., Lazari L. Bazele teoretice ale contabilităţii. – Ed. a 4 –a. + Ch.: Cartier, 2009.
Needles B., Anderson H., Caldwell J. Principiile de bază ale contabilităţii. Trad. din engl. Chişinău: Editura ARC, 2000.
Ţurcanu V., Bajerean E. Bazele contabilităţii. Chişinău, Editura „Tipografia centrală”, 2004.
Куттер М. И. Теория и принципы бухгалтерского учета: Учебное пособие.- М.: Финансы и статистика, Экспертное бюро, 2000.
evaluarea elementelor patrimoniale, a operaţiilor şi proceselor economice care au fost consemnate în documente
înregistrarea operaţiilor economice cu ajutorul conturilor
verificare exactităţii înregistrărilor contabile prin intermediul balanţelor de verificare
controlul realităţii datelor şi a gradului de depreciere a activelor cu ajutorul inventarierii
întocmirea bilanţului contabil şi a altor lucrări de sinteză.
Formele calculaţiei contabile
Mai multe criterii stau la baza diferenţierii calculaţiei contabile: perioada de gestiune, sfera de cuprindere etc.
După criteriul perioadei de gestiune calculaţia poate fi: previzională şi efectivă.
Calculaţia previzională, denumită şi antecalculaţie, se realizează înainte de a avea loc procesele sau operaţiile economice. Are ca scop determinarea unor indicatori de program privind costurile, profitul sau diverse elemente de cheltuieli.
Calculaţia efectivă, denumită postcalculaţie, se realizează după înfăptuirea proceselor sau operaţiile economice, bazându-se pe date şi informaţii efectiv consemnate în documente prelucrate de contabilitate. Calculaţia efectivă poate avea forma de: calculaţie contabilă, calculaţie statistică, calculaţie extracontabilă.
După criteriul sferei de cuprindere, calculaţia poate fi: completă sau parţială.
Calculaţia completă, priveşte determinarea tuturor elementelor indicatorilor ce trebuie stabiliţi. Calculaţia parţială, priveşte folosirea unora dintre elementele indicatorilor ce trebuie stabiliţi, de regulă numai până la un anumit nivel.
Metode de calculaţie contabilă
Aceste metode sunt utilizate de regulă, în cadrul contabilităţii manageriale. Documentar, contabilitatea managerială îşi extrage costurile din contabilitatea financiară. Obiectul calculaţiei contabile în contabilitate internă de gestiune îl formează determinarea structurii cheltuielilor de bază. Pentru determinarea costurilor de produse, lucrări şi servicii contabilitatea managerială utilizează mai multe metode: metoda costurilor standard, metoda costurilor directe, metoda costurilor absorbante etc.
Metoda costurilor standard, denumită şi metoda costurilor normate, constă în efectuarea unor antecalculaţii înainte de începerea fabricaţiei produsului, urmărind abaterile de la aceste costuri, care se transformă în mărimi de înregistrare şi decontare contabilă. Diferenţele constatate stau la baza determinării costurilor efective ale produselor.
Metoda pe comenzi, se utilizează de regulă în cazul producţiilor de serie. La baza evidenţei şi calculaţiei costurilor stă comanda de producţie lansată pentru o anumită cantitate de produse sau semifabricate ce urmează să fie asamblată în alte fluxuri tehnologice.
Metoda pe faze, se utilizează în unităţile cu producţie de masă unde produsele finite se obţin ca urmare a unor fluxuri tehnologice succesive. Evidenţa şi calculaţia costurilor se realizează pe produs şi pe faze succesive parcurse în procesul de fabricaţie. Costul unitar al produsului va fi egal cu suma costurilor tuturor fazelor componente ciclului de fabricaţie.
Metoda globală, se utilizează de regulă în unităţile care fabrică un singur produs, neavând pe flux semifabricate sau producţie în curs de execuţie. Costul unitar al produsului se determină prin împărţirea costurilor totale la volumul fizic de produse obţinute.
Metoda costurilor directe, presupune luarea în calculul costului produselor numai a cheltuielilor variabile. Cheltuielile fixe se deduc din marja rezultată ca diferenţă dintre preţul de vânzare şi costul variabil.
Întrebări de control pentru verificarea cunoştinţelor:
Explicaţi principiul evaluării în contabilitate.
Ce înţelegeţi prin noţiunea cuantificare contabilă?
Care sunt principiile evaluării?
Prezentaţi în sinteză caracteristica principiilor evaluării contabile.
Care sunt formele de evaluare în raport de modul de efectuare în timp a acesteia?
Enunţaţi elementele costului utilizat la evaluarea iniţială a bunurilor.
Precizaţi caracteristica fiecărui element al costului.
Când se utilizează valoarea de aport, valoarea justă sau valoarea nominală?
Cum se evaluează elementele patrimoniale la ieşirea din patrimoniu?
Cum se evaluează elementele patrimoniale la data întocmirii bilanţului contabil?
Ce reprezintă calculaţia?
Prezentaţi formele calculaţiei contabile.
Care metode da calculaţie sunt cel mai frecvent utilizate?
Bibliografie
Legea contabilităţii Nr.113 – XVI din 27 aprilie 2007/, (Monitorul Oficial Nr. 90-93/ 399 din 29.06.2007).
Bazele contabilităţii. Fundamente şi premise pentru un raţionament profesional autentic/ Dumitru Matiş. – Cluj-Napoca:Casa Cărţii de ştiinţă, 2010.
Bazele contabilităţii: noţiuni de bază, probleme, studii de caz, teste grilă şi monografie/ Ristea Mihai, Dumitru Corina-Graziella. Bucureşti: Editura Universitară, 2005.
Horomnea Emil. Bazele contabilităţii. Concepte, aplicaţii, lexicon. – Iaşi : Sedcom Libris, 2003.
Grigoroi L., Lazari L. Bazele teoretice ale contabilităţii. – Ed. a 4 –a. + Ch.: Cartier, 2009.
Needles B., Anderson H., Caldwell J. Principiile de bază ale contabilităţii. Trad. din engl. Chişinău: Editura ARC, 2000.
Ţurcanu V., Bajerean E. Bazele contabilităţii. Chişinău, Editura „Tipografia centrală”, 2004.
Куттер М. И. Теория и принципы бухгалтерского учета: Учебное пособие.- М.: Финансы и статистика, Экспертное бюро, 2000.
Комментариев нет:
Отправить комментарий