CONTABILITATEA IN COMERT: Tema 2. Evaluarea stocurilor de mărfuri şi ambalaje

Tema 2. Evaluarea stocurilor de mărfuri şi ambalaje

2.1. Principii şi metode de evaluare a stocurilor de mărfuri

2.2. Structuri de preţuri şi formarea lor

2.1. Principii şi metode de evaluare a stocurilor de mărfuri

Evaluarea corectă a patrimoniului prezintă importanţă deosebită pentru exactitatea şi sinceritatea informaţiilor pe care le conţine bilanţul contabil referitoare la situaţia patrimoniului şi a rezultatelor obţinute în perioada financiară încheiată, comparativ cu perioada financiară precedentă.

Pentru ca prin evaluare să se dea o imagine fidelă patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor, la efectuarea evaluării trebuie să se respecte anumite principii cum sunt:

Principiul valorii reale care presupune ca elementele patrimoniale să fie evaluate la un cost (preţ) care să exprime valoarea lor reală, în vederea asigurării unui bilanţ real.

Principiul alegerii formei de evaluare a elementelor patrimoniale în funcţie de scopul urmărit. Astfel, pentru înregistrările curente în contabilitate evaluarea se face la valoarea de intrare a bunurilor în patrimoniu în funcţie de căile de dobândire a bunului respectiv, iar pentru evaluările făcute periodic se foloseşte valoarea actuală sau de utilitate, utilizând preţul zilei.

Principiul prudenţei care impune ca la evaluarea elementelor să se ţină seama de deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii în viitor. Ca urmare, nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea cheltuielilor şi a elementelor de pasiv, ţinând seama de deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii exerciţiului curent sau anterior.

Principiul permanenţei metodelor care impune continuitatea în aplicarea normelor şi regulilor utilizate la evaluarea în tot cursul perioadei financiare şi de la o perioadă la alta în vederea asigurării comparabilităţii informaţiilor contabile.

În funcţie de modul de efectuare în timp a evaluării şi în funcţie de scopul urmărit se disting mai multe momente principale de evaluare a mărfurilor, şi anume:

Ø  evaluarea la intrare în patrimoniu;

Ø  evaluarea la inventariere;

Ø  evaluarea la bilanţ ( închiderea exerciţiului);

Ø  evaluarea la ieşire din patrimoniu.

Evaluarea mărfurilor la data intrării în patrimoniu este practicată la înregistrarea operaţiilor economice în contabilitate pe tot parcursul desfăşurării activităţii, fiind numită şi evaluare curentă. Regula generală de evaluare la intrarea în patrimoniu este costul de intrare. Costul stocurilor  trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziţiei şi prelucrării (conversiei), precum şi alte costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma şi în locul utilizării după destinaţie.

Aceste costuri pot fi:

1. Costul de intrare, pentru bunurile dobândite cu titlu oneros; care cuprind:

·         preţul de cumpărare,

·         taxe de import şi alte taxe (cu excepţia acelora pe care întreprinderea le poate recupera de la autorităţile fiscale),

·         costuri de transport, manipulare şi alte costuri care pot fi atribuite direct achiziţiei de produse finite, materiale şi servicii.

Reducerile comerciale, rabaturile şi alte elemente similare sunt deduse pentru a determina costurile de achiziţie.

Exemplul 2.1.      

          Conform contractului de import entitatea comercială Tera-L a procurat de la furnizorul OOO ”Alians Auto” mărfuri (piese de rezervă pentru automobile ЗИЛ, ГАЗ 53, ВАЗ) conform facturii (invoice) în valoare de 1 199 995 RUR, la cursul  indicat în Declaraţia vamală de 0,3848 lei pentru 1 RUR, procedurile vamale conform calculului constituie suma de 3 879,42 lei.

Pentru plata TVA s-a transferat suma de 116 800 lei, iar în scopul achitării procedurilor vamale   s-a eliberat avans în numerar în sumă de 4 000 lei.

La momentul achitării cu furnizorul cursul BNM a constituit 0, 3998 lei/RUR.

Se cere:

1) Determinarea costului de intrare a mărfurilor procurate.

2) Efectuarea calculelor necesare şi contabilizarea operaţiilor în cauză.

Soluţii:

2. Costurile de producţie includ:

·         costurile direct aferente unităţilor produse, cum ar fi costurile cu manopera directă;

·         costurile indirecte, adică alocarea sistematică a regiei de producţie, fixă şi variabilă, generată de transformarea materialelor în produse finite.

3. Alte costuri, care se includ în costul stocurilor numai în măsura în care reprezintă costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma şi în locul în care se găsesc în prezent. De exemplu, poate fi adecvata includerea în costul stocurilor a regiilor generale sau costul proiectării produselor destinate anumitor clienţi.

Mai jos sunt enumerate exemple de costuri care nu trebuie incluse în costul stocurilor, ci sunt recunoscute drept cheltuieli ale perioadei în care au survenit:

Ø  Pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producţie înregistrate peste limitele normale admise;

Ø  Cheltuieli de depozitare, cu excepţia cazurilor în care astfel de costuri sunt necesare în procesul de producţie, anterior trecerii într-o nouă fază de fabricaţie;

Ø  Regii generale de administraţie care nu participă la aducerea stocurilor în forma şi în locul în care se găsesc în prezent; şi

Ø  Costuri de desfacere.

 Extras din SNC „Stocuri” Stocurile recunoscute iniţial se evaluează la cost de intrare care se determină în funcţie de sursa de provenienţă a stocurilor cum ar fi: cumpărarea, fabricarea, intrarea ca aport în natură la capitalul social, primirea cu titlu gratuit, ieşirea/reparaţia activelor imobilizate şi obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, înregistrarea deşeurilor recuperabile, transferare din active imobilizate etc.

În costul de intrare a stocurilor nu se includ:

Ä pierderile de materiale, costurile privind retribuirea muncii şi/sau alte costuri de producţie înregistrate peste limitele normelor şi normativelor admise;

Ä costurile de depozitare, cu excepţia cazurilor în care astfel de costuri sînt necesare în procesul de achiziţionare şi/sau de producţie;

Ä cheltuielile administrative;

Ä cheltuielile de distribuire;

Ä alte costuri care nu sînt legate direct de intrarea stocurilor.

Costurile de intrare a stocurilor cumpărate cuprinde:

Ø valoarea de cumpărare şi

Ø costurile direct atribuibile intrării (de exemplu, costurile de transportare-aprovizionare, asigurare pe durata transportării, încărcare, descărcare, comisioane intermediarilor, impozitele şi taxele nerecuperabile şi taxele vamale şi alte costuri suportate pentru aducerea stocurilor în forma şi în locul utilizării după destinaţie cum ar fi: prelucrarea, sortarea, împachetarea etc.).

Reducerile comerciale, rabaturile şi alte elemente similare sunt deduse la determinarea costului de intrare a stocurilor cumpărate.

Costul de intrare a stocurilor fabricate (de exemplu, a produselor finite şi semifabricatelor) coincide cu costul efectiv al acestora care include:

Ä costul materiilor prime şi materialelor utilizate nemijlocit în procesul de producţie;

Ä costurile privind retribuirea muncii care cuprind retribuţiile salariale ale muncitorilor încadraţi nemijlocit în procesul de producţie, contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii şi primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală ale angajatorului;

Ä costurile indirecte de producţie care se contabilizează în modul stabilit în pct. 27-30 din prezentul standard;

Ä costurile îndatorării capitalizate conform SNC „Costurile îndatorării”.

Stocurile intrate ca aport în natură la capitalul social se evaluează la valoarea aprobată prin decizia organului împuternicit al entităţii cu includerea costurilor  direct atribuibile intrării.

Stocurile primite cu titlu gratuit sau în urma ieşirii/reparaţiei activelor imobilizate şi obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, precum şi deşeurile recuperabile se evaluează la valoarea justă.

Evaluarea stocurilor importate se efectuează în lei moldoveneşti prin recalcularea valutei străine la cursul de schimb al Băncii Naţionale a Moldovei stabilit la data întocmirii declaraţiei vamale (dacă contractul nu prevede o altă dată de trecere către entitate a dreptului de proprietate asupra stocurilor procurate).

Evaluarea stocurilor procurate de la rezidenţii Republicii Moldova a căror valoare este exprimată în unităţi convenţionale (valută străină) se efectuează în lei moldoveneşti, prin recalcularea unităţilor convenţionale (valutei străine) în modul stabilit în contracte, de regulă, la data trecerii către entitate a dreptului de proprietate asupra stocurilor procurate.

Evaluarea mărfurilor la data inventarierii se face la valoarea actuală (justă, nominală sau valoarea de bilanţ) sau de utilitate, denumită şi valoare de inventar. Aşa potrivit art. 80-81 ale Regulamentului plusurile constatate cu ocazia inventarierii se evaluează:

Ü imobilizările necorporale şi corporale, stocurile şi alte active curente – la valoarea justă la data constatării;

Ü creanţele, datoriile, mijloacele şi documentele băneşti – la valoarea nominală.

Lipsurile şi pierderile din deteriorarea bunurilor se evaluează:

Ü imobilizările necorporale şi corporale – la valoarea de bilanţ la momentul constatării acestora;

Ü stocurile şi alte active curente – la valoarea de bilanţ (cost efectiv, valoare de intrare, valoarea realizabilă netă);

Ü bunurile deteriorate parţial – la suma pierderilor efective stabilite de comisia de inventariere sau experţi independenţi;

Ü creanţele, datoriile, mijloacele şi documentele băneşti – la valoarea nominală.

Potrivit Regulamentului privind inventarierea valoarea justă reprezintă suma pentru care ar putea fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, între părţi interesate, informate şi independente, în cadrul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii normale (art. 9).

Deci, la inventariere fiecare element patrimonial se evaluează la valoarea actuală ţinând seama de utilitatea bunului în unitate şi de preţul pieţei.

La data inventarierii pot fi stabilite valori, care delimitează stocurile în următoarele categorii:

1) stocuri care nu prezintă nici o depreciere şi pentru care valoarea de inventar este egală cu valoarea de intrare (de bilanţ);

2) stocuri depreciate fizic faţă de starea lor de intrare în patrimoniu, care se evaluează la preţul posibil de valorificare şi la care, ca urmare, valoarea de inventar este mai mică decât valoarea de înregistrare;

3) stocuri la care utilitatea sau preţul pieţei creşte şi deci valoarea de inventar este mai mare decât valoarea de intrare.

Evaluarea mărfurilor la bilanţ (situaţiile financiare). Evaluarea bilanţieră a stocurilor constituie o acţiune complexă, efectuându-se cu prilejul închiderii conturilor la finele exerciţiului, în vederea întocmirii bilanţului contabil. Ca regulă generală, şi cerinţă a S.N.C. “Stocurile” şi IAS 2 Stocuri:

La data raportării Stocurile trebuie evaluate la suma cea mai mică dintre cost şi valoarea realizabilă netă.

Valoarea realizabilă netă este preţul de vânzare estimat în condiţiile normale de activitate, diminuat cu costurile necesare finalizării lor, precum şi cu costurile de vânzare.

Costul stocurilor de mărfuri nu este recuperabil dacă aceste stocuri:

·         au suferit deteriorări;

·         au fost uzate moral integral sau parţial;

·         preţurile lor de vânzare s-au diminuat;

·         au crescut costurile estimate pentru finalizare sau costurile estimate; necesare pentru a efectua vânzarea.

Practica diminuării valorii stocurilor sub cost, până la valoarea realizabilă netă, este consecventă cu principiul conform căruia activele nu trebuie reflectate în bilanţ la o valoare mai mare decât valoarea care se poate obţine prin utilizarea sau vânzarea lor.

De obicei, stocurile sunt diminuate până la valoarea realizabilă netă element cu element. În unele cazuri poate fi mai adecvată gruparea elementele similare sau conexe. Acesta poate fi cazul unor elemente de stoc care aparţin aceleiaşi game de mărfuri care au scopuri sau utilizări similare, stocuri care sunt produse sau comercializate în aceeaşi zonă geografică, etc.

Deci, valoarea realizabilă netă a stocurilor se determină prin una din următoarele metode:

& metoda categoriilor (elementelor) de stocuri care prevede stabilirea sumei celei mai mici dintre valoarea contabilă şi valoarea realizabilă netă pe fiecare element de stocuri;

& metoda grupelor omogene de stocuri care prevede stabilirea sumei celei mai mici dintre valoarea contabilă şi valoarea realizabilă netă pe fiecare grupă omogenă de stocuri;

& metoda volumului total de stocuri care prevede stabilirea sumei cea mai mică dintre valoarea contabilă şi valoarea realizabilă netă a tuturor stocurilor entităţii.

Estimarea valorii realizabile nete se bazează pe cele mai credibile dovezi în momentul în care are loc estimarea valorii stocurilor şi trebuie să ia în considerare:

·         fluctuaţiile de preţ şi de cost care sunt direct legate de evenimentele care au intervenit după finele perioadei, în măsura în care aceste evenimente confirmă condiţiile existente la sfârşitul perioadei

·         destinaţia stocului existent sau, scopul pentru care stocurile sunt deţinute.

Astfel, valoarea realizabilă netă a soldurilor de stocuri la data raportării se determină în baza:

& preţurilor contractuale, în cazul în care stocurile sînt destinate vânzării conform contractelor încheiate;

& preţurilor de  piaţă  curente în cazul în care stocurile nu sînt confirmate de contracte, dar sînt destinate, de asemenea, vânzării;

& altor informaţii credibile deţinute de către entitate. În situaţia în care cantitatea contractată este mai mică decât cantitatea deţinută, valoarea realizabilă netă a surplusului se va determina pornind de la preturile generale de vânzare practicate pe piaţă.

De menţionat că, pentru fiecare perioadă ulterioară se efectuează o nouă evaluare a valorii realizabile nete. Dacă acele condiţii care au determinat decizia de a diminua valoarea realizabilă netă au încetat să mai existe, atunci valoarea cu care s-a reflectat diminuarea se va storna, astfel încât noua valoare contabilă a stocului să fie egala cu cea mai mică valoare dintre valoarea de intrare şi valoarea realizabilă netă revizuită.

Exemplul 2.2 .

         La momentul elaborării situaţiilor financiare, 31.12.N entitatea Avantaj încearcă să determine valoarea stocurilor la finele perioadei de gestiune. Informaţia despre stocurile de mărfuri şi ambalaje  deţinute sunt următoarele:

Tabelul 1

Evaluarea stocurilor de mărfuri la valoarea cea mai mică dintre cost şi

valoarea realizabilă netă

Nr. cr.	Stocuri de mărfuri	Cost de intrare	Preţ de vânzare	Costuri de vânzare (finalizare)	V.R.N.	Cea mai mică valoare dintre cost şi V.R.N.
1.	Marfa A	10 000	12 000	1 500
2.	Marfa B	5 000	6 000	500
3.	Ambalaje	7 500	5 500	1 500
	Total	22 500

            Se cere:

1) Determinarea valorii stocurilor de mărfuri şi ambalaje la finele perioade, care vor fi reflectate în situaţiile financiare  ale entităţii Avantaj.

2) Contabilizarea operaţiilor şi comentarea situaţiei.

Soluţii:

Evaluarea mărfurilor la ieşirea din patrimoniu, respectiv la darea în consum a unor elemente patrimoniale sau alte ieşiri, se face la valoarea de intrare, care poate fi determinată cu aplicarea următoarelor formule de determinare a costului. Pentru evaluarea mărfurilor la ieşirea din patrimoniu, reglementările naţionale şi standardele internaţionale recomandă următoarele metode de evaluare:

·         metoda costului mediu ponderat (CMP)

·         metoda prima intrare – prima ieşire (FIFO)

·         metoda ultima intrare – prima ieşire (LIFO)*

·         metoda proxima intrare – prima ieşire (NIFO)**

·         metoda preţului cu amănuntul

·         metoda costului standard.

Notă. * şi ** nu se permit spre aplicare potrivit uzanţelor Republicii Moldova.

Costul acelor stocuri care nu sunt de obicei fungibile şi al acelor bunuri sau servicii produse şi destinate unor comenzi distincte trebuie determinate prin identificarea specifică a costurilor individuale.

Identificarea specifică a costului presupune atribuirea costurilor specifice elementelor identificabile ale stocurilor. Acest tratament contabil este adecvat pentru acele elemente care fac obiectul unei comenzi distincte, indiferent dacă au fost cumpărate sau produse.

Identificarea specifică nu poate fi folosită în cazurile în care stocurile cuprind un număr mare de elemente care sunt, de regulă, fungibile. În aceste cazuri, metoda care permite selectarea acelor elemente ce rămân în stoc este metoda „primul intrat-primul ieşit” (FIFO) sau metoda a costului mediu ponderat (CMP).

Metoda primul intrat-primul ieşit (FIFO) presupune ca primele elemente cumpărate sunt cele care se şi vând primele şi, prin urmare, elementele care rămân în stoc la sfârşitul perioadei sunt cele cumpărate sau produse cel mai recent.

Diverse tehnici de măsurare a costurilor, cum sunt metoda costului standard sau metoda preţului cu amănuntul, pot fi folosite pentru simplificare, dacă se consideră că rezultatele acestor metode aproximează costul. Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale materialelor şi consumabilelor, manoperei, eficientei şi capacităţii de producţie. Aceste niveluri trebuie revizuite periodic şi ajustate, dacă este necesar, în funcţie de condiţiile actuale.

            Indiferent de metoda adoptată, evaluarea stocurilor reprezintă o problemă a cărei rezolvare depinde de complexitatea structurii sortimentale, fiscalitate şi rentabilitate. Structura sortimentală impune folosirea aceleaşi metode care să asigure o evaluare cât mai exactă în raport cu realitatea, fără a amplifica volumul muncii de calcul.

            Fiscalitatea şi rentabilitatea sunt principalii factori care condiţionează adoptarea unei metode sau a alteia, deoarece evaluarea cantităţii de stocuri la sfârşitul perioadei este cheia care conduce la supra sau subevaluarea profitului, iar pe această bază încadrarea sau nu în principiul prudenţei.

2.2. Structuri de preţuri şi formarea lor

Evaluarea contabilă presupune utilizarea ca elemente de calcul a costului, preţului şi/sau tarifului.

Preţul este expresia monetară a valorii unei tranzacţii între unitatea comercială şi o persoană terţă. În funcţie de destinaţia stocurilor şi serviciilor distingem următoarele categorii de preţuri:

Dacă privim evaluarea mărfurilor prin prisma doar a celor două momente caracterizate prin repetabilitate, aprovizionare şi vânzare, putem identifica următoarele tipuri de preţuri:

1) preţuri de cumpărare specifice procesului achiziţionării de bunuri sau servicii;

2) preţuri de vânzare specifice procesului vânzării bunurilor sau serviciilor.

Preţurile de cumpărare (Pc) reprezintă echivalentul sumei plătite sau de plătit pentru mărfurile achiziţionate de la alte entităţi. Aceste preţuri se caracterizează prin negociabilitate şi fluctuaţie. Fluctuaţia preţurilor de cumpărare este determinată atât de raportul dintre cerere şi ofertă, cât şi de puterea de cumpărare a monedei naţionale. Caracterul de negociabilitate este determinat de relaţiile cu partenerii, cu ocazia încheierii contractelor economice.

Preţul de cumpărare este o componentă de bază a costului de achiziţie folosit cu ocazia evaluării mărfurilor cumpărate şi intrate în patrimoniu.

Preţurile de vânzare (Pv) reprezintă echivalentul bănesc al sumelor încasate sau de încasat ca urmare a vânzării mărfurilor. Dacă privim acest preţ prin prisma posibililor participanţi la circuitul comercial (angrosişti şi detailişti) se pot structura două categorii de preţuri:

1. Preţuri de vânzare cu ridicata (en-gros);

2. Preţuri de vânzare cu amănuntul (en-detail).

Structura acestor preţuri este aceeaşi, diferenţa dintre ele este dată de nivelul adaosului comercial practicat sau a marjei brute a comerciantului (Mb). Prin urmare, preţul de vânzare se compune din costul de achiziţie al mărfurilor (Ca) şi adaosul comercial (Ac) sau marja brută a comerciantului (Mb), astfel:

Pv = Ca + Ac (Mb)

Marja brută reprezintă suma cuprinsă în preţul de vânzare al cărei scop este acela de a acoperi cheltuielile de vânzare şi de a asigura profitul entităţii vânzătoare necesar continuării activităţii.

Marja brută prezintă următoarele caracteristici:

• mărimea marjei brute se stabileşte de către entitatea vânzătoare, dar se negociază cu clientul în momentul negocierii preţului de vânzare care o include;
• mărimea marjei fluctuează odată cu fluctuaţia preţului de vânzare pe grupe sau sortimente de mărfuri;

·         nivelul marjei brute se diferenţiază în funcţie de profilul entităţii (cu ridicata sau amănuntul) şi în funcţie de natura mărfurilor vândute.

Marja brută se poate stabili procentual (procentul aplicându-se la costul de achiziţie, iar suma astfel stabilită adăugându-se la acesta), în sumă absolută (fixă), mixt (prin combinarea procentului cu suma fixă) sau ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul de achiziţie.

Exemplul 2.3.

Presupunem că o entitate comercială se aprovizionează cu mărfuri de la un furnizor autohton. Factura fiscală cuprinde :

1.      Mărfuri,  10000 metri a câte 55 lei/m = 550 000 lei

2.      TVA, 20 la sută                                   = 110 000 lei

3.      Servicii de transport                                - 8 900 lei

4.      TVA, aferentă transportului, 20 %         = 17 80 lei

      Total de plată                                                 ?

Notă. Pentru descărcarea mărfurilor au fost angajaţi lucrătorii unităţii comerciale, suma calculată inclusiv contribuţiile privind asigurările obligatorii – 1 248 lei.

Se cere:

1)      Determinarea costului de intrare aferent mărfurilor aprovizionate.

2)      Determinarea preţului de vânzare cu amănuntul ţinând cont de faptul ca UC practică un adaos comercial (marja brută) în mărime de 35 %.

3)      TVA aferentă mărfurilor în cauză constituie 20 la sută.

Soluţii:

Tariful reprezintă expresia bănească (monetară) prin care se evaluează:

·         serviciile prestate;

·         lucrările executate;

·         munca personalului.

Pentru lucrări şi servicii, tarifele exprimă echivalentul bănesc al valorii la care acestea se tranzacţionează pe piaţă între executanţi şi beneficiari. O particularitate în stabilirea tarifelor o constituie faptul că baza de calcul este costul de producţie, întrucât în această situaţie nu apar cheltuieli de desfacere.

Din cele menţionate conchidem că preţurile şi tarifele sunt instrumente prin care contabilitatea:

·         gestionează şi controlează integritatea patrimoniului;

·         determină mărimea acestuia la un moment dat;

·         stabileşte valoarea schimburilor patrimoniale;

·         reglementează decontările între partenerii comerciali.

CONTABILITATEA IN COMERT: Tema 1. Organizarea contabilităţii în unităţile de comerţ

Tema 1. Organizarea contabilităţii în unităţile de comerţ

1.1. Obiectivele şi principiile organizării contabilităţii în unităţile de comerţ

1.2. Normalizarea şi organizarea răspunderii materiale în comerţ

1.1. Obiectivele şi principiile organizării contabilităţii în unităţile de comerţ

Unităţile de comerţ au un statut de intermediere între producători şi consumatorii de bunuri materiale. Comerţul ca parte componentă principală a sectorului terţiar al economiei se poate defini ca ansamblu de activităţi prin care se stabilesc legături permanente între producători şi consumatori. În esenţă, el se defineşte  ca o activitate continuă de cumpărare a mărfurilor şi revânzare a lor, în scopul obţinerii de profit.

De regulă, drumul urmat de bunurile materiale se înscrie în relaţia:

                              Aprovizionare – Stocare – Vânzare

Aprovizionarea se defineşte ca fiind actul comercial de trecere a mărfurilor din proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului, cu acordul expres sau tacit (pe TL) de încredere al ambilor partenere.

Momentul intrării mărfurilor în proprietatea cumpărătorului poate coincide cu:

1.      Primirea facturii şi recepţia mărfurilor, urmată de achitarea contravalorii lor.

2.      Primirea facturii furnizorilor, situaţie în care apare un decalaj între momentul cumpărării şi cel al recepţiei mărfurilor, decalaj care determină apariţia mărfurilor facturate dar neprimite (mărfuri facturate, dar neprimite încă - lipsuri).

3.      Recepţia mărfurilor în lipsa facturii, ceea ce determină apariţia mărfurilor recepţionate dar nefacturate (plusuri acceptate).

După modalităţile de plată a contravalorii mărfurilor, aprovizionarea poate fi:

·         cu plata imediată (în numerar)

·         cu plata ulterioară şi anterioară (transfer bancar).

Stocarea – operaţie de formare a rezervelor de mărfuri destinate vânzării. Din punct de vedere contabil stocul de marfă reprezintă:

·         elementul principal al patrimoniului unui comerciant

·         element al calculaţiei costului de achiziţie al mărfurilor  vândute.

Vânzarea mărfurilor – reprezintă din punct de vedere juridic, trecerea în proprietatea clientului (cumpărătorului) a unor mărfuri pe baza acordului între parteneri cu privire la obiectul vânzării şi a preţului de vânzare. Ca şi la aprovizionare apar decalaje între vânzare şi expediere care determină existenţa:

·         mărfurilor livrat, dar nefacturate

·         mărfurilor vândute, dar nelivrate.

Activitatea întreprinderii de comerţ se poate desfăşura în funcţie de profilul ei printr-o varietate de unităţi şi anume:

1.      Depozite, care la rândul lor pot fi:

• cu ridicata – comercializarea mărfii în volum mare  sau partizi mari

• de repartizare – organizate pe lângă magazinele sau unităţile de alimentaţie publică şi care la rândul lor au rolul aprovizionării ritmice a acestora.

2.      Magazine, chioşcuri prin care se vând mărfuri consumatorilor direcţi în  cantităţi mici, cu amănuntul.

3.      Unităţi de alimentaţie  publică, care în funcţie de activitatea desfăşurată pot fi:

·         unităţi mixte (de producţie şi desfacere: restaurante, cafenele, piţării)

·         unităţi de desfacere (baruri, bufete)

·         unităţi de producţie (laboratoare de cofetărie şi patiserie, laboratoare de preparate şi legume).

Obiectivul fundamental al contabilităţii îl reprezintă furnizarea de informaţii care să ofere o imagine fidelă asupra patrimoniului, asupra evoluţiei situaţiei financiare şi a rezultatelor, în scopul utilizării acestora de către diferite tipuri de utilizatori, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori.

Organizarea contabilităţii patrimoniale constituie o obligaţie stabilită prin Legea contabilităţii nr. 113-XVI din 27.04.2007 pentru toate persoanele juridice şi fizice, care desfăşoară activitate de întreprinzător.

Entităţile au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie. În acest scop trebuie să asigure:

• întocmirea documentelor justificative pentru orice operaţie care afectează patrimoniul;
• înregistrarea în contabilitate a operaţiilor patrimoniale; inventarierea patrimoniului;
• întocmirea, anuală şi în situaţia fuziunii sau încetării activităţii, a rapoartelor financiare;
• furnizarea publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimoniului şi rezultatele obţinute de entitate.

Obligaţia în cauză deriva din prevederile articolului 7 ale Legii nominalizate, în care se stipulează că, baza ţinerii contabilităţii şi raportării financiare o constituie Standardele de contabilitate. Ca parte componentă a cadrului juridic naţional, aplicarea  standardelor este obligatorie. 

De menţionat că, în măsura în care nu există un standard specific sau o interpretare, intră în rol raţionamentul profesional în formularea în formularea şi dezvoltarea unei politici contabile, care să ofere informaţii relevante şi credibile beneficiarilor de situaţii financiare.

Disciplinarea şi formalizarea politicii contabile se pot concretiza la nivelul entităţii într-un document de dispoziţie al conducerii entităţii, denumit  „Politica de contabilitate”, S.N.C. 1.

Proiectul Standardului Naţional de Contabilitate “Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile, erori şi evenimente ulterioare” stipulează că:

Politicile contabile sunt principii, baze, convenţii, reguli şi practici specifice aplicate de o entitate la ţinerea contabilităţii şi întocmirea situaţiilor financiare.

Politicile contabile se selectează de către fiecare entitate de sine stătător şi se aprobă pentru fiecare perioadă de gestiune de către organul (persoana) responsabil(ă) pentru ţinerea contabilităţii şi raportarea financiară.

Politicile contabile se perfectează printr-un document de dispoziţie (hotărâre, dispoziţie, ordin etc.) emis de către organul (persoana) responsabil(ă) pentru ţinerea contabilităţii şi raportarea financiară şi se aplică tuturor subdiviziunilor entităţii începând cu prima zi a perioadei de gestiune următoarei celei în care politicile contabile au fost aprobate.

 Politicile contabile se selectează de către entitate  în baza sistemului de reglementare normativă a contabilităţii care prevede diferite variante de recunoaştere, evaluare şi contabilizare a elementelor (obiectelor) contabile (de exemplu, metoda de amortizare a activelor imobilizate, metoda de evaluare curentă a stocurilor, metoda de recunoaştere a veniturilor din prestarea serviciilor). Dacă sistemul de reglementare normativă a contabilităţii nu stabileşte
metodele de ţinere a contabilităţii referitor la o un aspect (problemă) concret, entitatea este în drept să elaboreze metoda respectivă. În acest caz, se aplică, în următoarea consecutivitate, prevederile:

1. SNC şi IFRS în care sunt reglementate aspecte similare;
2. Cadrului general conceptual pentru raportarea financiară;
3. altor acte normative privind aspectul respectiv sau un aspect similar.

În mod concret, politica contabilă este elaborată şi asumată de către: (art. 13)

 a) conducere (organului executiv) - în entitatea cu răspundere limitată;

b) parteneri - în entitatea ai cărei proprietari au răspundere nelimitată;

c) proprietar - pentru întreprinzătorii individuali;

d) conducătorul entităţii - în alte entităţi decât cele menţionate anterior. 

 Persoanele în cauză au obligaţia:

a) să organizeze şi să asigure ţinerea contabilităţii în mod continuu din momentul înregistrării până la lichidarea entităţii;

b) să asigure elaborarea şi respectarea politicii de contabilitate în conformitate cu cerinţele prezentei legi, ale S.I.R.F. şi ale S.N.C.

Potrivit prevederilor Legii contabilităţii, art. 6 contabilitatea oricărei entităţi cu personalitate juridică funcţionează după anumite principii şi reguli (politici) contabile care îşi au originea în “convenţia evaluării”, conform căreia exprimarea monetară corectă este “regula de fier” a contabilităţii.

Principiile contabile conţin un ansamblu de reguli de conduită economică extinzând noţiunea de evaluare de la bunuri şi relaţii financiare la evaluarea potenţialului, evaluarea performanţelor, evaluarea perspectivelor etc.. În conformitate cu prevederile Legii Contabilităţii şi S.N.C. 1 Politica de contabilitate entităţile organizează şi ţin contabilitatea conducându-se de următoarele principii: (art.6)

a) continuitatea activităţii (exemplu)

b) contabilitatea de angajamente (exemplu)

c) permanenţa metodelor

d) separarea patrimoniului şi datoriilor

e) necompensarea (exemplu)

f) consecvenţa prezentării.

            Totodată informaţia din rapoartele financiare trebuie să corespundă următoarelor caracteristici calitative:

a) inteligibilitatea

b) relevanţa

c) credibilitatea

d) comparabilitatea.

În consecinţă, evaluarea posturilor cuprinse în situaţiile financiare şi care provin din conturile contabile curente, dar şi dimensionarea elementelor pe care fiecare dintre acestea le urmăresc zi de zi şi le sintetizează periodic, trebuie să fie efectuate în acord cu principiile statuate ale contabilităţii, care sunt de fapt “porunci economice” (probabil de aceea sunt tot 10).

1. Principiul continuităţii activităţii. Acesta presupune că persoana juridică îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării activităţii sau fără reducerea semnificativă a acesteia. Dacă managerii entităţii au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea întreprinderii de a-şi continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care rapoartele financiare nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această informaţie trebuie prezentată împreună cu explicaţiile privind modul de întocmire a raportării financiare respective şi motivele ce au stat la baza deciziei conform căreia persoana juridică nu îşi mai poate continua activitatea. Continuitatea sau încetarea activităţii trebuiesc înţelese în sens financiar, pentru că orice entitate „moartă” poate fi ţinută în viaţă prin finanţări hemoragice, dar, astăzi, nimeni nu-şi mai propune aşa ceva.

Exemplul 1. U.C.R. Dacia achiziţionează utilaj frigorific în vederea utilizării lui în procesul de păstrare şi comercializare a mărfurilor, pentru care se estimează o durată de viaţă economică a activului de 10 ani. Valoarea de achiziţie a utilajului este de 425 000 lei. Această valoare este denumită în termeni contabili cost de achiziţie. Principiile contabile fac diferenţă între recunoaşterea intrării activului şi alocarea costului său pe durate de utilizare, prin recunoaşterea unei cheltuieli în Raportul de profit şi pierdere.

Distincţia dintre conceptul de cost, folosit în contabilitatea managerială, şi cel de consum/cheltuială, folosit în contabilitatea financiară, este relevantă. Factorul determinant care hotărăşte dacă o cheltuială în sens financiar constituie sau nu un element de cost este consumul, adică legătura nemijlocită cu obiectul d cost şi nu cu darea de bani. Astfel, costul utilajului nu este recunoscut în întregime ca cheltuială în momentul achiziţiei, deoarece se aşteaptă ca respectivul utilaj sa fie utilizat pe o perioadă de 10 ani, iar costul lui este alocat pentru fiecare din cei 10 ani de utilizare, fiind recunoscut succesiv în Raportul de profit şi pierdere. Această recunoaştere succesivă a valorii utilajului este consecinţa aplicării principiului continuităţii. Unitatea comercială ea în considerare desfăşurarea activităţii pe durata celor 10 ani pentru care a stabilit utilizarea utilajului frigorific. Deoarece beneficiile economice din utilizarea utilajului apar în următorii 10 ani, costul utilajului trebuie recunoscut pe aceeaşi perioadă.

Exemplul 2. Băncile oferă împrumuturi entităţilor comerciale ţinând contul de anumite condiţii, inclusiv reeşind de la ipoteza că entitatea îşi va continua activitatea şi în viitorul previzibil. Dacă banca are dubii asupra acestei condiţii, atunci apare temeiul de refuz pentru acordarea creditului entităţii în cauză.

2. Principiul permanenţei metodelor, conform căruia este obligatorie continuitatea aplicării aceloraşi reguli şi norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile.

Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un standard contabil sau au ca rezultat informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile întreprinderii. Este foarte importantă menţionarea în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia: dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat; efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor societăţii.

3. Principiul prudenţei. Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza principiului prudenţei. În mod special aceasta presupune a se avea în vedere următoarele aspecte: a) se vor lua în considerare numai profiturile (veniturile, finanţările) recunoscute până la data încheierii exerciţiului financiar; b) se va ţine seama de toate obligaţiile previzibile şi de pierderile potenţiale care au luat naştere în cursul exerciţiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar dacă asemenea obligaţii sau pierderi apar între data încheierii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului; c) se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, chiar dacă rezultatul exerciţiului financiar este profit sau pierdere. Se înţelege deci că potrivit acestui principiu nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor, ţinând cont de deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii exerciţiului curent sau anterior.

4. Principiul contabilităţii de angajamente. Se vor lua în considerare toate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor (contabilitatea de angajament). „Independenţa” se asigură prin respectarea tehnicilor „delimitării în timp” a evenimentelor, angajamentelor, veniturilor, cheltuielilor, obligaţiilor şi, implicit, scadenţelor.

            Exemplul  3. În luna decembrie a anului N unitatea comercială Sport vinde o parte din mărfuri pe credit comercial. Mijloacele financiare de la cumpărători vor fi încasate în contul bancar în luna februarie a anului N+1. Potrivit contabilităţii de angajamente vânzarea se va reflecta în luna decembrie a anului N, adică atunci când s-a produs vânzarea, dar nu în luna februarie când se vor încasa mijloacele băneşti.

Exemplul  4. În luna decembrie a anului N unitatea comercială Sport achită plata pentru abonarea la revista Contabilitate şi audit, aferentă anului N+1. Cheltuielile aferente vor fi repartizate uniform pe fiecare lună (12 luni) a anului N+1 când sunt suportate de facto, dar nu sunt reflectate integral în luna decembrie a anului N, când a fost efectuată plată.

5. Principiul separării patrimoniului şi datoriilor (evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv). În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ se va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de pasiv, indiferent de conţinutul său economic, de evoluţia previzibilă a pieţei, de consecinţele pe care le are această evaluare. Odată stabilită corect valoarea, mai departe, prelucrarea şi sistematizarea informaţiilor o face contabilitatea după toate regulile sale specifice.

6. Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului precedent, cu excepţia corecţiilor impuse de aplicarea I.A.S. 8 ” Politici contabile, modificări în estimările contabile şi erori”. Atenţie la acest principiu întrucât „oamenii cu experienţă” au tendinţa de a regla sau reporta erorile dintr-un bilanţ în altul („bilanţ de închidere”, „bilanţ de deschidere”) în loc să respecte procedurile contabile care cer „scormonirea” erorii pentru a afla şi efectele sale colaterale.

7. Principiul necompensării. Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepţia compensărilor între active şi pasive admise de Standardele Internaţionale de Contabilitate (este vorba de aşa numitele „conturi rectificative”, care aduc activele şi, respectiv pasivele, la valoarea contabilă netă).

Exemplul 5. O unitate de comerţ exterior efectuează exportul în nume propriu în clauza FOB (Free on Board – Franco la bord) al unei instalaţii complexe, cu plata ulterioară, în valoare de 15 000 dolari USD, pentru care încasează de la partenerul extern un avans în sumă de 3 500 dolari USD, pe care la rândul său îl transferă furnizorului intern, producător al instalaţiei. Urmează apoi facturarea, livrarea (direct de la furnizor), încasarea şi regularizarea obligaţiilor.

Comentarii. Deşi unitatea de comerţ a primit avans de la clientul extern, îi facturează acestuia întreaga sumă, din cel puţin trei considerente, pentru:

1) a face aplicarea principiului necompensării (avansul primit este un aspect, întreaga creanţă facturată este un alt aspect);

2) a justifica plata întregii sume de către clientul extern, în contabilitatea acestuia;

3) pentru a produce şi emite un document legal obligatoriu de însoţire a mărfii în comerţul internaţional (factura externă - invoice).

În mod simetric, pentru identitate de raţiune şi din aceleaşi considerente, furnizorul intern emite factura pentru suma integrală, deşi anterior primeşte un avans.

8. Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Informaţiile prezentate în situaţiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu numai forma lor juridică.

9. Principiul pragului de semnificaţie. Orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situaţiilor financiare. Elementele cu valori nesemnificative care au aceeaşi natură sau cu funcţii similare trebuie însumate, nefiind necesară prezentarea lor separată.

10. Principiul consecvenţa prezentării. Modul de prezentare şi clasificare a elementelor în situaţiile financiare trebuie menţinut de la o perioadă la alta, cu excepţia cazului când:

a) o schimbare semnificativă în natura activităţii entităţii sau o analiză a prezentării situaţiilor financiare demonstrează că schimbarea respectivă va avea ca rezultat o prezentare mai adecvată a evenimentelor şi tranzacţiilor, sau;

b) o schimbare a prezentării este cerută de un Standard Internaţional de Contabilitate sau de o interpretare.

1.2. Normalizarea şi organizarea răspunderii materiale în comerţ

            Răspunderea materială – constă în obligaţia oricărui salariat de a repara, în limitele prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a cauzat unităţii din vina sa şi în legătură cu munca sa. Răspunderea materială este o instituţie proprie dreptului muncii., şi este reglementată de art. 336-340 din Codul muncii şi Hotărârea Guvernului RM nr. 449 din 29.04.2004 despre Nomenclatorul funcţiilor deţinute şi lucrărilor executate de către salariaţii cu care angajatorul poate încheia contracte scrise cu privire la răspunderea materială individuală sau colectivă (de brigadă) deplină, precum şi a contractelor – tip cu privire la răspunderea materială deplină(MO nr. 073 din 07.05.2004, art.nr.586).

            Gestionarul (salariatul) poartă răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui angajatorului în următoarele cazuri:

(1) Salariatul poartă răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui angajatorului în cazurile când:

Ø  între salariat şi angajator a fost încheiat un contract de răspundere materială deplină pentru neasigurarea integrităţii bunurilor şi altor valori care i-au fost transmise pentru păstrare sau în alte scopuri (art.339 al Codului muncii);

Ø  salariatul a primit bunurile şi alte valori spre decontare în baza unei procuri unice sau în baza altor documente unice;

Ø  prejudiciul a fost cauzat în urma acţiunilor sale culpabile intenţionate, stabilite prin hotărâre judecătorească;

Ø  prejudiciul a fost cauzat prin lipsă, distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor, inclusiv în timpul fabricării lor, precum şi a instrumentelor, aparatelor de măsurat, tehnicii de calcul, echipamentului de protecţie şi a altor obiecte pe care unitatea le-a eliberat salariatului în folosinţă;

Ø  în conformitate cu legislaţia în vigoare, salariatului îi revine răspunderea materială deplină pentru prejudiciul cauzat angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de muncă;

Ø  prejudiciul a fost cauzat în afara exerciţiului funcţiunii.

Conducătorii unităţilor şi adjuncţii lor, şefii serviciilor contabile, contabilii-şefi, şefii de subdiviziuni şi adjuncţii lor poartă răspundere materială în mărimea prejudiciului cauzat din vina lor dacă acesta este rezultatul:

ü  consumului ilicit de valori materiale şi mijloace băneşti;

ü  irosirii (folosirii nejustificate) a investiţiilor, creditelor, granturilor, împrumuturilor acordate unităţii;

ü  ţinerii incorecte a evidenţei contabile sau al păstrării incorecte a valorilor materiale şi a mijloacelor băneşti;

ü  altor circumstanţe, în cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare.

Contractul cu privire la răspunderea materială deplină a salariatului reprezintă un document scris cu privire la răspunderea materială deplină şi poate fi încheiat de angajator cu salariatul care a atins vârsta de 18 ani şi care deţine o funcţie sau execută lucrări legate nemijlocit de păstrarea, prelucrarea, vânzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce i-au fost transmise. 

Răspunderea materială colectivă (de brigadă)  se practică în cazul în care salariaţii execută în comun anumite genuri de lucrări legate de păstrarea, prelucrarea, vânzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce le-au fost transmise, fiind imposibilă delimitarea răspunderii materiale a fiecărui salariat şi încheierea cu acesta a unui contract cu privire la răspunderea materială individuală deplină, poate fi instituită răspunderea materială colectivă (de brigadă).   Răspunderea materială colectivă (de brigadă) se instituie de către angajator de comun acord cu reprezentanţii salariaţilor. Contractul scris cu privire la răspunderea materială colectivă (de brigadă) se încheie între angajator şi toţi membrii colectivului (brigăzii).
            La repararea benevolă a prejudiciului material, gradul de vinovăţie al fiecărui membru al colectivului (brigăzii) se determină prin acordul dintre toţi membrii colectivului (brigăzii) şi angajator. La stabilirea prejudiciului material de către instanţa de judecată, gradul de vinovăţie al fiecărui membru al colectivului (brigăzii) se determină de judecată.

CONTRACT-TIP

cu privire la răspunderea materială

colectivă (de brigadă) deplină

    Nr.____

    "___"_________200_

    În scopul asigurării integrităţii___________________________________

    __________________________________________________________şi conform

                 (denumirea valorilor transmise)

    art.340  din  Codul  muncii (Legea  nr.154-XV  din 28  martie 2003),

   ___________________________________________________________________ ,

                        (denumirea unităţii)

    denumit în continuare  Angajator, în persoana_______________________

    __________________________________________________________________ ,

                       (numele, prenumele, funcţia)

    acţionând în numele unităţii, pe de o parte, şi membrii colectivului

    (brigăzii)__________________________________________________________ 

    __________________________________________________________________ ,

    (denumirea secţiei, direcţiei, departamentului, altei subdiviziuni)

    denumiţi în continuare Colectiv (brigadă), în persoana ____________

    _________________________________________________________________ ,

                      (numele, prenumele, funcţia)

    pe de altă parte,  au  încheiat  prezentul Contract  cu  privire  la

următoarele:

                       I. Obiectul contractului

    Colectivul (brigada)  îşi asumă răspunderea materială colectivă  (de

brigadă)  deplină  pentru neasigurarea integrităţii valorilor  transmise

lui de către Angajator, iar Angajatorul se obligă să creeze Colectivului

(brigăzii)   condiţii   normale  pentru  muncă  şi   pentru   asigurarea

integrităţii valorilor ce i-au fost transmise.

                        II. Dispoziţii generale

    1. Hotărîrea Angajatorului privind instituirea răspunderii materiale

colective  (de  brigadă) depline se perfectează prin ordin  (dispoziţie,

decizie, hotărîre) şi se aduce la cunoştinţă Colectivului (brigăzii).

    Ordinul (dispoziţia,   decizia,  hotărîrea)  Angajatorului   privind

instituirea  răspunderii materiale colective (de brigadă) se anexează la

prezentul Contract.

    2. Colectivul   (brigada)   se  completează  în  baza   principiului

liberului   consimţămînt.  La  includerea  în  componenţa   Colectivului

(brigăzii)  a  salariaţilor  nou-angajaţi se ia în  considerare  părerea

Colectivului (brigăzii).

    3. Conducerea  Colectivului  (brigăzii)  este  exercitată  de  către

conducătorul Colectivului (brigadierul).

    Conducătorul  Colectivului (brigadierul) se desemnează prin  ordinul

(dispoziţia,   decizia,   hotărîrea)  Angajatorului,  după   consultarea

prealabilă cu Colectivul (brigada).

    În cazul cînd   conducătorul  Colectivului  (brigadierul)   lipseşte

temporar,  îndeplinirea  obligaţiilor lui se pune de către Angajator  în

sarcina unuia dintre membrii Colectivului (brigăzii).

    4. În cazul schimbării  conducătorului Colectivului  (brigadierului)

sau a ieşirii din Colectiv (brigadă) a mai mult de 50%  din membrii lui,

prezentul Contract urmează a fi reîncheiat.

    5. Prezentul   Contract  nu  se  reîncheie  în  cazul  ieşirii   din

componenţa  Colectivului  (brigăzii)  a  unor salariaţi  aparte  sau  al

primirii  în Colectiv (brigadă) a unor noi salariaţi. În aceste  cazuri,

în  dreptul semnăturii membrului Colectivului (brigăzii) care a ieşit se

indică  data  ieşirii  lui, iar salariatul care a fost  primit  semnează

Contractul şi indică data intrării în Colectiv (brigadă).

        III. Drepturile şi obligaţiile Colectivului (brigăzii)

                         şi ale Angajatorului

    6. Colectivul (brigada) are dreptul:

    a) să participe la recepţionarea valorilor transmise şi să efectueze

controlul  reciproc asupra păstrării, prelucrării, vînzării  (livrării),

transportării  sau folosirii în procesul muncii a valorilor ce i-au fost

transmise;

    b) să participe  la inventarierea, revizia, la alte controale asupra

integrităţii şi stării valorilor ce i-au fost transmise;

    c) să ia cunoştinţă  de dările de seamă cu privire la circulaţia  şi

soldurile valorilor transmise;

    d) să ceară de  la  Angajator,  în  caz  de  necesitate,  efectuarea

inventarierii valorilor transmise;

    e) să înainteze Angajatorului propuneri de recuzare a conducătorului

Colectivului  (brigadierului),  precum şi a unor membri ai  Colectivului

(brigăzii),   care,  după  părerea  lui,  nu  pot  asigura  integritatea

valorilor transmise.

    7. Colectivul (brigada) este obligat:

    a) să aibă o  atitudine gospodărească faţă de valorile ce i-au  fost

transmise şi să ia măsuri de prevenire a prejudiciului;

    b) să ţină la  evidenţă,  să  întocmească şi să prezinte,  în  modul

stabilit,  dările  de  seamă  cu  privire  la  circulaţia  şi  soldurile

valorilor ce i-au fost transmise;

    c) să informeze la timp Angajatorul despre toate circumstanţele care

ameninţă integritatea valorilor transmise.

    8. Angajatorul este obligat:

    a) să creeze  Colectivului  (brigăzii)  condiţiile  necesare  pentru

asigurarea integrităţii valorilor transmise;

    b) să ia la timp  măsuri de depistare şi înlăturare a cauzelor  care

împiedică   asigurarea  de  către  Colectiv  (brigadă)  a   integrităţii

valorilor  ce i-au fost transmise, să identifice persoanele vinovate  de

cauzarea prejudiciului şi să le tragă la răspundere, conform legislaţiei

în vigoare;

    c) să aducă la cunoştinţă Colectivului (brigăzii) actele legislative

în  vigoare  cu privire la răspunderea materială a  salariaţilor  pentru

prejudiciul  cauzat  Angajatorului,  precum şi regulamentele  de  ordine

interioară   referitoare  la  modul  de  păstrare,  prelucrare,  vînzare

(livrare),  transportare,  folosire  în procesul muncii şi  efectuare  a

altor operaţiuni cu valorile ce i-au fost transmise;

    d) să creeze  Colectivului  (brigăzii)  condiţiile  necesare  pentru

ţinerea  evidenţei şi prezentarea la timp a dărilor de seamă cu  privire

la circulaţia şi soldurile valorilor transmise;

    e) să examineze  chestiunea privind temeinicia cererii  Colectivului

(brigăzii) de a efectua inventarierea valorilor ce i-au fost transmise;

    f) să examineze,   în  prezenţa  salariatului,  recuzarea  înaintată

acestuia  şi, dacă ea este motivată, să excludă salariatul respectiv din

componenţa  Colectivului  (brigăzii)  şi să decidă, în  conformitate  cu

legislaţia în vigoare, asupra activităţii lui ulterioare;

    g) să examineze  comunicările Colectivului (brigăzii) cu privire  la

circumstanţele   care  ameninţă  integritatea  valorilor  ce  i-au  fost

transmise şi să ia măsuri pentru înlăturarea lor.

    IV. Modul de ţinere a evidenţei şi de prezentare a dărilor de seamă

    9. Recepţionarea   valorilor   transmise,   ţinerea   evidenţei   şi

prezentarea  dărilor de seamă cu privire la circulaţia acestor valori se

efectuează, în modul stabilit, de conducătorul Colectivului (brigadier).

    10. Inventarierea  planificată  a valorilor  transmise  Colectivului

(brigăzii) se efectuează în termenele prevăzute de legislaţia în vigoare.

    Inventarierea   neplanificată  se  efectuează  în  cazul  schimbării

conducătorului   Colectivului  (brigadierului),  în  cazul  ieşirii  din

Colectiv  (brigadă)  a  mai mult de 50%  din membrii lui, precum  şi  la

cererea a cel puţin 1/3 din membrii Colectivului (brigăzii).

    11. Dările de  seamă cu privire la circulaţia şi soldurile valorilor

transmise   Colectivului   (brigăzii)  sînt  semnate   de   conducătorul

Colectivului (brigadierul) şi, în ordinea de succesiune, de un membru al

Colectivului (brigăzii).

    Conţinutul dării  de seamă se aduce la cunoştinţă tuturor  membrilor

Colectivului (brigăzii).

                      V. Repararea prejudiciului

    12. Motiv pentru  tragerea  la  răspunderea  materială  a  membrilor

Colectivului   (brigăzii)  serveşte  prejudiciul  cauzat   Angajatorului

nemijlocit de către Colectiv (brigadă).

    13. Colectivul (brigada) şi/sau un membru al Colectivului (brigăzii)

se eliberează de răspunderea materială dacă se stabileşte că prejudiciul

nu  s-a  produs din vina membrilor (membrului) Colectivului  (brigăzii),

precum  şi în cazul existenţei circumstanţelor prevăzute de art.334  din

Codul muncii.

    14. Stabilirea  mărimii prejudiciului cauzat Angajatorului de  către

Colectiv (brigadă) şi repararea acestuia se efectuează în modul stabilit

de legislaţia în vigoare.

    15. Prezentul  Contract  îşi produce efectele din data  semnării  şi

acţiunea  lui  se  extinde asupra întregii perioade în  care  Colectivul

(brigada) lucrează cu valorile transmise lui de către Angajator.

    16. Prezentul  Contract  este  întocmit  în  două  exemplare,  avînd

aceeaşi putere juridică, unul dintre care se păstrează la Angajator, iar

cel de-al doilea - la conducătorul Colectivului (brigadier).

    17. Modificarea  condiţiilor  prezentului Contract, completarea  sau

rezilierea lui se efectuează printr-un acord scris semnat de părţi, care

este parte integrantă a prezentului Contract.

         Angajator                              Colectiv (brigadă)

Adresa______________  Adresa conducătorului Colectivului (brigadierului)

Semnătura___________  __________________________________________________

                      Semnătura conducătorului Colectivului

                      (brigadierului)___________________________________

    L.Ş.              Adresele membrilor Colectivului (brigăzii)

                      ________________________________________

                      ________________________________________

                      ________________________________________

                      ________________________________________

                      Semnăturile membrilor Colectivului (brigăzii)

                      ________________________________________

                      ________________________________________

                      ________________________________________

                      ________________________________________

Modelul Contractului este aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 449/29.04.2004 despre aprobarea Nomenclatoarelor funcţiilor deţinute şi lucrărilor executate de către salariaţii cu care angajatorul poate încheia contracte scrise cu privire la răspunderea materială individuală sau colectivă (de brigadă) deplină, precum şi a contractelor-tip cu privire la răspunderea materială deplină

CONTRACT-TIP

        cu privire la răspunderea materială individuală deplină

    Nr.____

    "___"_________200_

    În scopul asigurării integrităţii___________________________________

    __________________________________________________________şi conform

                  (denumirea valorilor transmise)

    art.339  din  Codul  muncii (Legea nr.154-XV  din  28  martie 2003),

    ___________________________________________________________________,

                        (denumirea unităţii)

    denumit în continuare Angajator, în persoana________________________

    ___________________________________________________________________,

                    (numele, prenumele, funcţia)

    acţionînd în numele unităţii, pe de o parte, şi salariatul__________

    ____________________________________________________________________

                    (numele, prenumele, funcţia)

    denumit în continuare  Salariat,  pe  de  altă  parte,  au  încheiat

prezentul Contract cu privire la următoarele:

    1. Salariatul  îşi  asumă răspunderea materială individuală  deplină

pentru  neasigurarea  integrităţii  valorilor  transmise  lui  de  către

Angajator şi se obligă:

    a) să aibă o  atitudine gospodărească faţă de valorile transmise  şi

să ia măsuri de prevenire a prejudiciului;

    b) să informeze la timp Angajatorul despre toate circumstanţele care

ameninţă integritatea valorilor ce i-au fost transmise;

    c) să ţină la  evidenţă,  să  întocmească şi să prezinte,  în  modul

stabilit,  dările de seamă financiar-materiale şi alte dări de seamă  cu

privire la circulaţia şi soldurile valorilor ce i-au fost transmise;

    d) să participe   la   efectuarea  inventarierii,  reviziei,   altor

controale asupra integrităţii valorilor ce i-au fost transmise.

    2. Pentru asigurarea  de către Salariat a integrităţii valorilor  ce

i-au fost transmise, Angajatorul se obligă:

    a) să creeze  Salariatului  condiţii normale pentru muncă şi  pentru

asigurarea integrităţii valorilor transmise acestuia;

    b) să aducă la  cunoştinţa  Salariatului  legislaţia în  vigoare  cu

privire  la  răspunderea  materială a  salariaţilor  pentru  prejudiciul

cauzat  Angajatorului,  precum  şi regulamentele  de  ordine  interioară

referitor  la  modul  de  păstrare,  recepţionare,  prelucrare,  vînzare

(livrare),  transportare,  folosire  în procesul muncii şi  efectuare  a

altor operaţiuni cu valorile ce i-au fost transmise Salariatului;

    c) să efectueze,  în  modul stabilit, inventarierea,  revizia,  alte

controale asupra integrităţii şi stării valorilor ce i-au fost transmise

Salariatului.

    3. Stabilirea    mărimii    şi   repararea   prejudiciului    cauzat

Angajatorului  de  către  Salariat se efectuează în  modul  prevăzut  de

legislaţia în vigoare.

    4. Salariatul nu poartă răspundere materială dacă prejudiciul nu s-a

produs  din  vina  lui, precum şi în  cazul  existenţei  circumstanţelor

prevăzute de art.334 din Codul muncii.

    5. Prezentul Contract îşi începe acţiunea din data semnării lui.

    6. Acţiunea prezentului Contract se extinde asupra întregii perioade

în care Salariatul lucrează cu valorile transmise lui de Angajator.

    7. Prezentul Contract este întocmit în două exemplare, avînd aceeaşi

putere  juridică,  unul dintre care se păstrează la Angajator,  iar  cel

de-al doilea - la Salariat.

    8. Modificarea  condiţiilor  prezentului Contract,  completarea  sau

rezilierea  lui  se  efectuează printr-un acord  suplimentar  semnat  de

părţi, care se anexează la Contract şi este parte integrantă a acestuia.

              Angajator                           Salariat

    Adresa______________________         Adresa_________________________

    Semnătura___________________         Semnătura______________________